Așa ceva...

„De ce să te iau de la aeroport, nu te descurci și singură să ajuni în Constanța?“, mă și se întreabă el indignat. 

Măi, știi ce? Nici măcar nu-l condamn. Ani la rând m-a scos din minți cu răspunsurile lui la mirările mele și am țipat, urlat și plâns. Lăsând la o parte faptul că-i egoist, chiar nu-i vina lui că e așa, că a fost crescut în sensul astă șiiiiii, mai ales, că nimeni, în 30 de ani, nu i-a cerut să facă ceva. 

După discuția uluitoare, când încă mai încercam să accept faptul că el chiar nu empatizează de-loc, am rostit cu infinită încredere și speranță - bun, facem așa - de fiecare dată când vreau, spun, cu liniuță și de la capăt. Așadar, minune, vreau să mă iei de la aeroport și, liniuță, vreau să mă aștepți cu flori. S-o văd și p-asta, mi-am șoptit apoi mie. 

Desigur, am primit răspunsul uluitor, plus „Îți iau flori altă dată“. Replica mea - „Ăsta e unul dintre acele momente în care îmi vine să te părăsesc, după ce te strâng de gât, iubitule“. 

P.S.: Zâmbește!