Viaţă imaginară

Nu mi-e bine. E o constatare. După un an, două luni, trei săptămâni şi o zi aici, nu mai mi-e sufletul la locul său. 

Simt nevoia să iau o pauză de la urletele moşului pentru care lucrez aici, să nu mai aud nici măcar un cuvânt în italiană. Şi mai ales, am nevoie de o pauză de mine.

Am enervant de mult timp să mă gândesc. Şi mi-am organizat, măcar în gânduri, viaţa în următorii 15 ani. Am închiriat, cu ochii închişi, apartamentul cu două camere şi balcon, mi-am amenajat atelierul, am recondiţionat şi umplut deja cele trei valize cu jurnale handmade. În timp ce spălam vasele, am avut grijă să-mi cumpăr şi draperia grea pe care o visam să mă apere de soare în dimineţile de răsfăţ „mai dorm încă cinci minute“. Ieri, pe când schimbam bandaje, mi-am făcut timp să ajung şi la casa de la ţară şi-am adunat câteva bucăţele de lemn pentru un colier rustic şi-am mai construit încă una dintre cele patru camere. Urmează mansarda şi geamul spre cer.

Singurul aspect pe care nu reuşesc să-l asez undeva în viaţa mea imaginară este bărbatul. Citeam undeva că toată treaba cu bărbatul ăla e să-l alegi nu după cât de repede l-ai vrea în tine, ci după cât de mult ţi-ai dori să-l ai în pat dimineaţa, când te trezeşti. Hm! De parcă atunci când mă pocneşte îndrăgosteala, mai gândesc în vreun fel.

Îmi spunea un domn căruia îi aberam despre nehotărârile mele de a rămâne cu bărbatul care-mi stă în viaţă de aproape şapte ani că ar fi bine să fug. Sau, na!, să-l convoc pe signore la o avalanşă de mărturisiri care-l vor face să mă urască pentru ceva timp. Pentru că, spune el, în momentul în care un alt bărbat îmi umple gândurile mai mult de o zi, nu mai am de ce să rămân cu „oficialul“. Cum că el crede că orice femeie care se simte completă cu „al ei“ nu lasă niciun alt bărbat să-i intre în gânduri şi-n suflet. Şi ce rost are, mă întreba, să rămân lângă unul care nu-mi oferă tot ce-mi trebuie. 

Chiar aşa, ce rost o(i) avea?

P.S.: Zâmbeşte!