Regrete și nu prea...

Mi-ar fi plăcut să o cunosc pe mama tatălui meu, femeia ale cărei trăsături le moștenesc. Și încă sper ca mama maicii mele să știe a-mi fi bunică.

Mi-ar fi plăcut să știu a ierta la timp. Pe alții, pe mine. Să fi uitat de supărarea pe care am ținut-o prea mult, dintr-un orgoliu de copil prost. Îmi tot spun că pooooate, dacă am fi fost încă prietene, Alis nu s-ar fi sinucis.

Și tare îmi doresc să nu fi existat Daria. 

Să am încredere în mine, să uit că am opțiunea de a renunța la visurile mele. 

Și atâââââât de mult mi-ar fi plăcut să nu las urme și câte puțin din mine în așternuturi reci.

Să nu mă fi grăbit cu bărbatul care sunt sigură că ar fi fost dragostea vieții mele. 

Și așa tare mi-ar fi plăcut să fi avut puterea de a mă rupe de relațiile păstrate cu încăpățânare de copil care știa că prea curând nu ar fi primit o „jucărie nouă“.

Aș fi vrut și încă îmi doresc să știu a avea răbdare, dacă nu cu mine, măcar cu cei câțiva oameni dragi mie.

Cred că îmi pare rău că n-am încercat să fac radio. Și că nu i-am spus lui Marius că într-o zi vom fi colegi.

Că mi-am cheltuit banii pe cârpe și zdrăngăneli, în loc să investesc în experiențe.

Și mi-ar fi plăcut să mă lupt cu mine și să slăbesc, când ar fi fost momentul.

Aș fi vrut să trec mai des pe la mormântului omului care îmi zâmbește dintre nori.

P.S.: Zâmbește!