Când ai prea mulţi bani ca să-ţi cumperi puţină fericire

Trecut şi ziua mea. Deja a doua aici. După un an, trei luni, o săptămână şi trei zile...ajuns la concluzia că nu merită. 

Desigur, e bine să-ţi poţi permite a cumpăra ce-ţi doreşti. Spre deosebire de job-ul din presă, unde după ce plăteam chiria-întreţinerea-chestii, rămâneam de fiecare dată fără bani de mâncare...e bine. Câştig de şase ori mai mult. Însă nu mi-e bine din toate celelalte puncte de vedere. 

Şi mai e ceva. Dacă n-aş fi plecat, probabil nici eu, nici el, n-am fi realizat că încă ne iubim. Şi da, asta e al doilea avantaj. Sau primul, depinde de pe ce parte a sufletului priveşti. 

Atât. Poate n-am reuşit eu să mă adaptez. De fapt, poate nici nu mi-am dorit asta. Pentru că n-a existat nicio clipă gândul să rămân aici. 

Cert este că abia aştept să plec în concediu. În ciuda tuturor „avertizărilor“ că voi vrea să mă întorc cât mai repede, că mă voi îngrozi cât de trişti sunt oamenii...eu am nevoie să fiu acasă. Acasă al meu. Să-mi văd tatăl. Şi fratele. Şi bărbatul meu bun, lângă care-mi va fi bine cândva, deşi îl părăsesc în gând de cel puţin două ori pe zi. 

E crunt să ai doar bani.

P.S: Zâmbeşte!

Pentru sufletul meu

Mie-mi place toamna. Pândesc, an de an, adierea care anunţă prima ploaie din septembrie. Şi parcă nu mă mai satur de răcoare. Şi dă-mi frunze să fiu fericită câteva minute. Muuulte frunze, în care să scormonesc cu picioarele, uitând că „se strică încălţămintea“. 

Să mai spun că sunt născută toamna? 13, cu noroc, zic. Si a  propos de noroc. Măi, aşa s-au aliniat planetele pentru mine.  Uneori cred că nu sunt un om atât de bun să merit toate, uneori. Acum mi-e bine. De fapt, toamna mi-e întotdeuna bine. Oricâte fleacuri pe care eu le văd ca pe drame personale cu iz de apocalipsă s-ar produce în sufletul meu...toamna e bine.

Aşadar...am început numărătoarea inversă. Începând de mâine, mai am exact 30 de zile până când plec spre casă. Rămâne de văzut dacă rămân o seară în Bucureşti, dat fiind că trebuie să ridic minunăţia de carte. Explicaţie - câteva sute de discuţii pe messenger şi toate postările de pe blogul în care îi scriu lui, cel-mai-bărbat-nepământean, adunate într-o carte, de dor şi drag. Sper să iasă tot planul exact cum visez.

E toamnă. Pentru sufletul meu. Şi plouă torenţial chiar acum. Vai, cât de bine (îmi) e în mine! Mulţumesc.

P.S. Zâmbeşte!

Planetele astea...

Astăzi zâmbesc. Într-un mare, mare fel. 

Mi s-a spus mereu că sunt norocoasă. Enervant de norocoasă, a subliniat un domn cândva. Mie îmi place să mă amuz spunând că se aliniază planetele. 

Plec acasă mai devreme. Şi reuşesc să-mi rezolv problemele. S.au aliniat planetele, clar. Noroc porcesc, a? 

Din ce în ce mai bine...

Viaţă imaginară

Nu mi-e bine. E o constatare. După un an, două luni, trei săptămâni şi o zi aici, nu mai mi-e sufletul la locul său. 

Simt nevoia să iau o pauză de la urletele moşului pentru care lucrez aici, să nu mai aud nici măcar un cuvânt în italiană. Şi mai ales, am nevoie de o pauză de mine.

Am enervant de mult timp să mă gândesc. Şi mi-am organizat, măcar în gânduri, viaţa în următorii 15 ani. Am închiriat, cu ochii închişi, apartamentul cu două camere şi balcon, mi-am amenajat atelierul, am recondiţionat şi umplut deja cele trei valize cu jurnale handmade. În timp ce spălam vasele, am avut grijă să-mi cumpăr şi draperia grea pe care o visam să mă apere de soare în dimineţile de răsfăţ „mai dorm încă cinci minute“. Ieri, pe când schimbam bandaje, mi-am făcut timp să ajung şi la casa de la ţară şi-am adunat câteva bucăţele de lemn pentru un colier rustic şi-am mai construit încă una dintre cele patru camere. Urmează mansarda şi geamul spre cer.

Singurul aspect pe care nu reuşesc să-l asez undeva în viaţa mea imaginară este bărbatul. Citeam undeva că toată treaba cu bărbatul ăla e să-l alegi nu după cât de repede l-ai vrea în tine, ci după cât de mult ţi-ai dori să-l ai în pat dimineaţa, când te trezeşti. Hm! De parcă atunci când mă pocneşte îndrăgosteala, mai gândesc în vreun fel.

Îmi spunea un domn căruia îi aberam despre nehotărârile mele de a rămâne cu bărbatul care-mi stă în viaţă de aproape şapte ani că ar fi bine să fug. Sau, na!, să-l convoc pe signore la o avalanşă de mărturisiri care-l vor face să mă urască pentru ceva timp. Pentru că, spune el, în momentul în care un alt bărbat îmi umple gândurile mai mult de o zi, nu mai am de ce să rămân cu „oficialul“. Cum că el crede că orice femeie care se simte completă cu „al ei“ nu lasă niciun alt bărbat să-i intre în gânduri şi-n suflet. Şi ce rost are, mă întreba, să rămân lângă unul care nu-mi oferă tot ce-mi trebuie. 

Chiar aşa, ce rost o(i) avea?

P.S.: Zâmbeşte!

Pe mine cine mă anunţă c-am crescut?!

De aproximativ un an, observ cum foste colege de generală, liceu ori facultate devin soţii şi mame. Să spunem că deja mă mir când aflu că vreuna dintre ele încă nu a devenit, măcar în actele oficiale, doamnă.  

Măi minunez de schimbarea fizionomiei lor. Dacă trupul nu pare să fi suferit schimbări majore (am observat doar două pierderi masive de greutate şi alte trei transformări brunete-blonde), chipul pare să se fi transformat. Radical. Par oameni maturi, aşa. S-au maturizat peste noapte sau am cotrobăit eu prea puţin pe Facebook?!

Şi ştii...m-a pocnit alt gând cu semn de întrebare. Şi eu m-am schimbat atâââât de mult? Mie tot îmi pare că-s la fel. Tot grasă, tot cu ochii ăia doi, aceleaşi buze... Ceva riduri pe care le las în pace deocamdată şi un pic tern tenul, însă asta pun pe seama celor 40+ ţigări înghesuite zilnic.

Aşadar...e rău că nu-mi conştientizez schimbarea trăsăturilor chipului?!

P.S.: Zâmbeşte!

asl pls

„Pe vremea mea“ exista mIRC și celebrul asl pls. Teoretic măcar, lucrurile au evoluat (?!?), până la nenorocirea de Facebook și alte asemenea. 

Îmi place să joc table. Am un cont pe doizece.ro și, când am timp o picătură de net, îmi pierd punctele în favoarea unor jucători mai experimentați/norocoși. În caseta magică destinată polologhiei între jucători, au apărut de-a lungul anilor „bună/ai chef de vorbă“, urmate în timp de „câți ani ai“, asta după ce întrebau în prealabil dacă sunt f sau b. Deh, greu cu numele meu!

Am înțeles că jocul e doar un mijloc pentru agățat gagici, dar să treci brusc de la un „bună“ la „ești măritată“... Zău așa, am sărit peste „ai iubit“?!? Dacă ai o relație nu are nicio relevanță? Doar o căsnicie ar putea stăvili avalanșa de bărbați dornici de aventuri virtuale?

Ce urmează? Ești in travaliu și aproape ai născut? A, ok, aștept să-mi dai id-ul tău, fumez o țigară până atunci...

Delete all your dreams?

Am o listă. Rectific. Am mai multe liste. Una dintre ele, cu „dorințe pentru o viață“, în care adaug experiențe pe care mi le doresc, locuri de vizitat măcar o dată și, foarte rar, câte-un obiect...cochetării. 

Ieri, în timp ce scriam dorința cu numărul 60, am apăsat ceva/o tastă/combinație nereușită și am șters tooooată lista. Trăiască undo-ul, ce să zic. 

Răsuflând ușurată, n-am putut totuși să nu mă întreb ce nefericiri ale vieții m-ar determina să șterg din suflet și din folder dorințele mele. 

Prin ce drame trec oamenii care-și șterg dorințele din suflet și cât de crunt trebuie să fie să renunți la tine și la visurile tale. 

Cred că cel mai sfâșietor nu e să te doboare alții, ci să îngenunchiezi în fața ta, declarându-te învins de tine. 

P.S.: Zâmbește!

Așa ceva...

„De ce să te iau de la aeroport, nu te descurci și singură să ajuni în Constanța?“, mă și se întreabă el indignat. 

Măi, știi ce? Nici măcar nu-l condamn. Ani la rând m-a scos din minți cu răspunsurile lui la mirările mele și am țipat, urlat și plâns. Lăsând la o parte faptul că-i egoist, chiar nu-i vina lui că e așa, că a fost crescut în sensul astă șiiiiii, mai ales, că nimeni, în 30 de ani, nu i-a cerut să facă ceva. 

După discuția uluitoare, când încă mai încercam să accept faptul că el chiar nu empatizează de-loc, am rostit cu infinită încredere și speranță - bun, facem așa - de fiecare dată când vreau, spun, cu liniuță și de la capăt. Așadar, minune, vreau să mă iei de la aeroport și, liniuță, vreau să mă aștepți cu flori. S-o văd și p-asta, mi-am șoptit apoi mie. 

Desigur, am primit răspunsul uluitor, plus „Îți iau flori altă dată“. Replica mea - „Ăsta e unul dintre acele momente în care îmi vine să te părăsesc, după ce te strâng de gât, iubitule“. 

P.S.: Zâmbește!

Rezoluții de ziua mea

Aproape uitasem cât de mult mă ajută să-mi văd gândurile materializate pe o coală de hârtie.

Am scris și tot scris în jurnalul meu de hârtie, despre tooot ce mi-a  trecut prin suflet.

Există zile în care, pentru un moment, mă declar învinsă de stress și oboseala psihică. Zile în care mă cert cu mine și-mi spun că e inadmisibil să las doborâtă de toate nimicurile. Și poate plâng uneori sau fumez mai mult, însă mereu trece. 

Ieri...am ajuns la trei concluzii. 

Prima - rămân cu bărbatul care mi-a fost alături în ultimii șapte ani. Poate sunt prea obosită să o iau de la capăt cu altcineva. Sau poate am crescut. Ori poate este doar egoism, când știu că-mi va fi bine cu el, pentru că îl iubesc și mă iubește, pentru că sunt absolut sigură ca va avea grijă de familia noastră. 

Numărul doi - voi avea afacerea mea handmade, cu un atelier pe care l-am amenajat deja în gând, cu cele trei valize vechi, doldora de jurnale personalizate. Și bijuterii cu dichis și fotografii absolut demențiale. Și un birou imens, cu un infinit de sertare. Și topuri întregi de hârtie colorată.

Și ultima, deocamdată, pe lista de ieri...rămân în țară. Pun la păstrare planurile si visul pentru o viață în altă țară. Zecile de ore petrecute citind și răscolind toate paginile de internet  cu povești și forumuri nu-s în zadar, știu că vor folosi cândva.

În fiecare zi de 13 a lunii este ziua mea. E o tradiție a mea si a singurei femei din lumea asta în care am încredere, prietena mea de aproape 10 ani. Așadar, la mulți ani mie. Și ei. 

P.S.: Zâmbește!

Așadar, concluzii la concluzii.

În lucru...

Mă tot gândesc la cele două palme de cuvinte pe care le merit. Sau poate ar fi mai buni doi pumni...de cuvinte?!

P.S.: Zâmbește!

Două palme din litere

Uneori, tare mi-aș dori să nu-mi mai doresc. Cred că mi-ar putea fi mai bine ca acum, când îmi fac un miliard de planuri și mă tot gândesc cum să...orice.

El mă ceartă mereu, că mă gândesc prea mult, că bla-bla. De-ar înțelege măcar că doar așa rezist, având mintea ocupată.

Mă enervează la culme starea mea, zilele astea. Sunt apatică. Și mi-e fooooarte somn. Și toate. Uf!

În curând, o să-mi dau două palme. În scris, măcar.

P.S.: Zâmbește!

Regrete și nu prea...

Mi-ar fi plăcut să o cunosc pe mama tatălui meu, femeia ale cărei trăsături le moștenesc. Și încă sper ca mama maicii mele să știe a-mi fi bunică.

Mi-ar fi plăcut să știu a ierta la timp. Pe alții, pe mine. Să fi uitat de supărarea pe care am ținut-o prea mult, dintr-un orgoliu de copil prost. Îmi tot spun că pooooate, dacă am fi fost încă prietene, Alis nu s-ar fi sinucis.

Și tare îmi doresc să nu fi existat Daria. 

Să am încredere în mine, să uit că am opțiunea de a renunța la visurile mele. 

Și atâââââât de mult mi-ar fi plăcut să nu las urme și câte puțin din mine în așternuturi reci.

Să nu mă fi grăbit cu bărbatul care sunt sigură că ar fi fost dragostea vieții mele. 

Și așa tare mi-ar fi plăcut să fi avut puterea de a mă rupe de relațiile păstrate cu încăpățânare de copil care știa că prea curând nu ar fi primit o „jucărie nouă“.

Aș fi vrut și încă îmi doresc să știu a avea răbdare, dacă nu cu mine, măcar cu cei câțiva oameni dragi mie.

Cred că îmi pare rău că n-am încercat să fac radio. Și că nu i-am spus lui Marius că într-o zi vom fi colegi.

Că mi-am cheltuit banii pe cârpe și zdrăngăneli, în loc să investesc în experiențe.

Și mi-ar fi plăcut să mă lupt cu mine și să slăbesc, când ar fi fost momentul.

Aș fi vrut să trec mai des pe la mormântului omului care îmi zâmbește dintre nori.

P.S.: Zâmbește!

Câteva mai multe cuvinte despre mine

Îmi place numele Doris. Și-l voi folosi aici. Și-mi mai place să mă cred grozavă, uneori, însă tot eu mă contrazic de multe ori, când se pare că iau decizii groaznice.

Am avut șansa să mă bucur de o copilărie fabuloasă și încă am cei-mai-tari-părinți din lume. 

Din întâmplare, am făcut o facultate de Jurnalism și am lucrat ceva timp în presa scrisă. În mai bine de doi ani de zile, mi-am perfecționat cinismul, m-am hrănit cu adrenalină și îmi place să cred că am învățat câte ceva despre oameni mine. 

Mi-a spus cineva, cândva, că viața mea îi pare un EKG de om îndrăgostit - totul pare haotic și periculos, însă doar eu știu că mi-e bine. 

Așadar,  mi-am dat demisia, mi-am făcut bagajele și am părăsit, pentru prima oară, România. Destinația - Italia, a fost singura certitudine pe care am avut-o. Am învățat din mers limba și lălăiala lor. După 13 luni și două zile, am trei certitudini:

 - planetele se aliniază pentru mine (traducere - am un noroc aproape porcesc).

- salariul de cinci ori mai mare hrănește plăceri vinovate, de femeie, nu și dorul de adrenalină.

- distanța fizică de omul iubit doare și dezintegreză sufletul.

...și mai am un infinit de întrebări, unele încă nerostite.

Visez la o excursie nebună în Europa și-mi proiectez în fiecare zi casa mea cu patru camere și mansardă. Știu că voi avea propria mea afacere handmade până la 30 de ani și voi câștiga decent din eco-turism.